Dragostea este Supraevaluata

Dragostea este ceva mult supraevaluat. Se pune prea mult accent pe sufletul pereche si jumatati predestinate. Nu pot sa concep cum un om intreg la minte ar putea sa caute neobosit ceva atat de, nici nu stiu cum sa o spun, imaginar. Mai aud povesti in anturaj despre despartiri datorate faptului ca unul sau alta nu au simtit ca sunt predestinati. Sau nu simte ca o iubeste...

Ce dracu, la mine totul este extrem de simplu. Exceptand prima relatie, cand eram mica si virgina, celelalte 2 au inceput cu cate o partida monstruoasa de sex de juma de noapte. Apoi, fiind cautata telefonic mai curand decat m-am asteptat, am acceptat sa devin prietena lor.

Nu din cauza ca simteam vreun fluture al amorului in cap, ci pentru ca voiam sa ma fut. Si erau acolo, si o faceau a naibii de bine. E imposibil ca dupa 3, 4, 5 orgasme per partida sa nu incepi sa simti ceva pentru respectivul. E imposibil ca dupa 2 saptamani in care totul e lapte si miere sa nu incepi sa simti ceva pentru ala. E anormal sa cauti si sa tot cauti un sentiment mai intens si mai sfasietor.

Draci, folosesc niste cuvinte bombastice. Pe fiecare il iubesti intr-un fel, nu poti iubi mai mult sau mai putin, raportat la un numar. Ce isi inchipuie unii ca e pus deoparte pentru ei? Si mai mult, pana ajung acolo unde isi inchipuie ei ca ar trebui sa fie, ce fac in restul de relatii? Nu iubesc, nu se daruiesc, nu sufera la fiecare despartie, si nu se agita sa fie frumos cat dureaza?

Pe toti 3 i-am iubit, pe unul asa, mai adolescentin, pe al doilea foarte amuzant, pe al 3lea mai casnic. Pe toti mi i-am inchipuit, feminin, pe fundal, cat timp eu eram fabuloasa pe tocuri si intr-o rochita alba mergand catre un fel de stare civila. Sufletul pereche e pentru urati si lenesi, care se consoleaza cu ideea ca, in ciuda faptului ca sunt prost inzestrati de mama natura, e careva in lume dispus sa ii suporte. Gen, la bine si la rau. fii, ma, serios!